Întru această zi, cuvânt al Sfântului Atanasie, despre călcarea de lege

Cel ce nu face voile lui Dumnezeu, în cursa diavolului este. Că precum o pasăre, chiar dacă nu cu tot trupul, ci numai de un picior s-ar prinde într-o cursă, se află în întregime în stăpânirea celui ce a pus laţul, aşa şi noi, prin viaţă şi prin credinţa cea rea, cădem în stăpânirea diavolului. Căci grăieşte Domnul: "Nu tot cel ce-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor". Şi iarăşi zice: "Nu vă ştiu pe voi, depărtaţi-vă de la Mine toţi cei ce lucraţi fărădelege". Vedeţi oare ce fel de dobândă avem dintr-o credinţă fără de fapte bune? Că şi fecioarelor, tot aşa le-a zis: "Nu vă ştiu pe voi!" Deci, ce au câştigat din fecioria cea cu atâta osteneală agonisită, dacă nu vrea să le ştie pe dânsele Stăpânul? Şi mai sunt, şi în alte locuri din Scriptură mulţi neosândiţi pentru credinţă, dar chinuiţi pentru viaţa lor cea rea. Dar cei ce nu păzesc poruncile, aceia de tot vor pieri. Că şi fecioarele acelea, nu pentru desfrânare n-au intrat în viaţă, nici pentru beţie, nici pentru zavistie, nici pentru rea-credinţă, ci numai pentru lipsa untdelemnului, ca cele ce nu făceau milostenie. Că untdelemnul milosteniei însemnează, ca aceea ce curăţeşte tot păcatul şi apropie pe om de Dumnezeu. Că aţi auzit şi pe însuşi Domnul, zicând către cei nemilostivi: "Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic". Şi nu le-a adus aminte de nici un păcat de alt fel, ci numai atât le-a zis: "Că n-aţi făcut milostenie, nici aţi hrănit pe fraţii mei, pentru aceea nu vă ştiu pe voi".

Întru această zi, cuvânt al Sfântului Evagrie, despre smerenie şi înălţare

Pentru ce te mândreşti omule, tină fiind şi gunoi. Şi de ce te umfli şi, mai presus de nori, te înalţi? Cercetează şi-ţi cunoaşte firea ta, că pământ eşti şi cenuşă şi, peste puţină vreme, în ţărână te risipeşti. Acum eşti mândru, şi peste puţin vierme. De ce îţi înalţi ceafa care, după puţină vreme, putrezeşte. Este mare omul ajutorat de Dumnezeu că părăsit fiind, şi-a cunoscut neputinţa sa. Că nici un bine nu ai, pe care să nu-l fi luat de la Dumnezeu, pentru ce, dar, te faci minunat, trăind doar numai până dimineaţa? De ce te împodobeşti cu darul lui Dumnezeu, ca şi cum l-ai fi câştigat de aiurea? Să cunoşti pe Cel Preaînalt şi să nu te înalţi peste fire; zidire a lui Dumnezeu fiind, să nu te lepezi de Cel ce te-a zidit. Ajutor primind de la Dumnezeu, nu întoarce spatele Dătătorului cel Bun. La înălţime de viaţă te-ai suit, dar El ţi-a dat-o. Ai săvârşit vreo faptă bună, dar El ţi-a ajutat, lucrând cu tine împreună. Mărturiseşte pe Cel ce te-a ridicat pe tine. Om eşti, să nu-ţi treci marginea firii. Cunoaşte-ţi ce-i al tău, ca şi ce-i al firii tale. Să nu te lepezi, din răutate de neam şi de fire, chiar dacă acesta-i smerit şi simplu, iar tu ai ajuns mare, că Acelaşi Ziditor pe amândoi v-a zidit. Să nu asupreşti pe cel smerit, că-i mai tare decât tine şi, mergând mai aproape de pământ, nu cade rău, iar cel înalt, de va cădea, se va sfărâma. Putred scaun este mândria, că cel ce şade pe ea, degrabă cade. Iar cel smerit totdeauna stă tare, şi mândria nu-i clatină lui piciorul niciodată. Omul cel mândru, este ca un copac fără rădăcini, nu suferă furtuna vânturilor. Gândul cel smerit cetate îşi zideşte şi cel ce locuieşte în el nesurpat este. Spuma de pe apă piere şi pomenirea celui mândru nu rămâne după moarte. Cuvântul celui smerit este tărie sufletului, iar al celui mândru este plin de mânie.

 

Rugăciunea celui smerit trece şi soseşte la Dumnezeu, iar a celui mândru mânie pe Dumnezeu. Când ai ajuns chiar la vârful faptelor bune, nici atunci nu este trebuinţă să te lauzi. Că cel ce cade jos, de pe pământ, degrabă se scoală, iar cel ce cade de sus, capătă rană de moarte. Toiagul este chip şi semn al învăţăturii, că, pe acesta avându-l omul, trece Iordanul vieţii. Toiagul în mâinile călătorului este de trebuinţă pretutindeni şi la tot lucrul. Şi învăţătura cea din fapte, îndreptează viaţa omului. Toiagul cel aruncat s-a prefăcut în şarpe. Şi învăţătura cea din fapte, aruncată în dulceaţa cea trupească, călcată şi stricată se face.

Întru această zi, cuvânt din Scară, despre răbdare în ascultare

 

Marele meu prieten, Ioan Savaitul mi-a povestit nişte întâmplări vrednice de auzit. Iar tu, Cuvioase, cunoaşte din păţaniile lui, că acel bărbat era om fără de patimă şi curat de orice minciună. El mi-a povestit următoarele:

"În mănăstirea mea din Asia, era un bătrân vestit de leneş şi de nestăpânit, dar grăiesc nu judecându-l, ci ca să dau pe faţă adevărul. Şi el dobândise, nu ştiu cum, un ucenic mai tânăr, cu numele Acachie, cam simplu cu duhul, dar înţelept cu gândul. El atâtea a răbdat de la un bătrân ca acela, încât multora li se părea de necrezut, căci îl chinuia cumplit în fiecare zi, nu numai cu sudălmi şi necinstiri, ci până şi cu lovituri cu băţul. Răbdarea lui era însă de dobitoc. Deci, văzând eu cum suferă el, în fiecare zi, rele pătimiri, în cel mai de pe urmă hal, ca un rob cumpărat, l-am întrebat, într-una din multele mele întâlniri cu el: "Ce mai e nou pe la voi, frate Acachie? Cum merg treburile pe ziua de azi?" Iar el îmi arăta fără gând rău, o dată un ochi învineţit, altă dată grumazul plin de vânătăi, iar altă dată capul plin de cucuie. Deci, cum îl ştiam iubitor de pătimiri, i-am spus: "Merge bine, merge bine, rabdă şi te vei folosi". Deci, petrecând el în acest chip la acel bătrân nemilostiv, nouă ani, s-a dus către Domnul. Şi, după cinci zile de la îngroparea lui în cimitirul părinţilor, bătrânul acelui Acachie s-a dus la un mare duhovnic din cei de acolo şi i-a spus: "A murit fratele Acachie, părinte!" Iar duhovnicul, cum a auzit vestea, a răspuns celui ce grăia: "Bătrâne, crede-mă că eu nu te cred". El a zis: "Vino şi vezi!"

Atunci, s-a sculat repede bătrânul şi s-a dus la cimitir cu stareţul fericitului luptător şi, dacă, a ajuns acolo, a strigat bătrânul, ca la unul ce trăieşte, către cel ce cu adevărat viază întru adormire şi îi zise: "Murit-ai, frate Acachie?" Iar înţeleptul, arătându-se şi după moarte ascultător, răspunse marelui bătrân: "Cum e cu putinţă, părinte, să moară un iubitor de ostenelile ascultării?" Atunci bătrânul, care îi fusese mai înainte îndrumător, cuprins de spaimă, a căzut la pământ, curgându-i lacrimi pe faţă, şi, cerând de la egumen o chilie în apropierea mormântului, a trăit de atunci înainte acolo, înţelepţeşte, zicând necontenit către părinţi: "Rugaţi-vă pentru mine, că am săvârşit ucidere!" Dumnezeului nostru, slavă!

Căutare

Apostolia

FTOUB Roma

Instagram

    5 X 1000

     

    Catedrala Neamului

    construimcatedrala.ro

    Tinerii ortodocși

    Nepsis

    Reportaje EORI

     
     

    Vă Recomandăm

    Agenda/Diario pentru tine!ri 2019/2020

     

     

    Numărul total de vizitatori

    11776230